Această pagină face parte din seria despre unirile pe care Dumnezeu le acceptă și urmează această secvență:
- Apendice 7a: Fecioare, văduve și femei divorțate: unirile pe care Dumnezeu le acceptă (Pagina curentă).
- Apendice 7b: Certificatul de divorț — adevăruri și mituri
- Apendice 7c: Marcu 10:11-12 și falsa egalitate în adulter
- Apendice 7d: Întrebări și răspunsuri — fecioare, văduve și femei divorțate
Originea căsătoriei în creație
Este de notorietate că prima căsătorie a avut loc imediat după ce Creatorul a făcut o femelă [נְקֵבָה (nᵉqēvāh)] ca să fie însoțitoarea primei ființe umane, un mascul [זָכָר (zākhār)]. Mascul și femelă — aceștia sunt termenii pe care Însuși Creatorul i-a folosit atât pentru animale, cât și pentru oameni (Geneza 1:27). Relatarea din Geneza spune că acest mascul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a observat că niciuna dintre femelele dintre celelalte creaturi de pe pământ nu semăna cu el. Niciuna nu l-a atras și el și-a dorit o însoțitoare. Expresia din original este [עֵזֶר כְּנֶגְדּוֹ (ʿēzer kᵉnegdô)], care înseamnă „un ajutor potrivit”. Și Domnul a văzut nevoia lui Adam și a hotărât să creeze pentru el o femelă, versiunea feminină a trupului său: „Nu este bine ca omul să fie singur; îi voi face un ajutor potrivit pentru el” (Geneza 2:18). Eva a fost apoi făcută din trupul lui Adam.
Prima unire conform Bibliei
Astfel a avut loc prima unire a sufletelor: fără ceremonie, fără jurăminte, fără martori, fără ospăț, fără registru și fără oficiant. Dumnezeu pur și simplu a dat femeia bărbatului, iar aceasta a fost reacția lui: „Iată, aceasta-i acum os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din bărbat” (Geneza 2:23). La scurt timp după aceea citim că Adam a avut relații [יָדַע (yāḏaʿ) — a cunoaște, a avea relații sexuale] cu Eva și ea a rămas însărcinată. Aceeași expresie (a cunoaște), legată de sarcină, este folosită mai târziu și în legătură cu unirea lui Cain cu soția lui (Geneza 4:17). Toate unirile menționate în Biblie constau pur și simplu în faptul că un bărbat își ia pentru sine o fecioară (sau o văduvă) și are relații cu ea — aproape întotdeauna folosindu-se expresia „a cunoaște” sau „a intra la” — ceea ce confirmă că unirea a avut loc. În nicio relatare biblică nu se spune că ar fi existat vreo ceremonie, fie ea religioasă sau civilă.
Când are loc unirea în ochii lui Dumnezeu?
Întrebarea centrală este: Când consideră Dumnezeu că a avut loc o căsătorie? Există trei opțiuni — una biblică și adevărată, și două false, de origine omenească.
1. Opțiunea biblică
Dumnezeu consideră un bărbat și o femeie căsătoriți în momentul în care femeia fecioară are prima ei relație consimțită cu el. Dacă ea a avut deja un alt bărbat, unirea poate avea loc doar dacă bărbatul anterior a murit.
2. Opțiunea relativistă falsă
Dumnezeu consideră că unirea are loc atunci când decide cuplul. Cu alte cuvinte, bărbatul sau femeia pot avea câți parteneri sexuali doresc, dar abia în ziua în care decid că relația a devenit serioasă — poate pentru că se vor muta împreună — îi consideră Dumnezeu „un singur trup”. În acest caz, creatura și nu Creatorul decide când sufletul unui bărbat se unește cu sufletul unei femei. Nu există nici cea mai mică bază biblică pentru această viziune.
3. Cea mai răspândită opțiune falsă
Dumnezeu consideră că unirea a avut loc numai atunci când se desfășoară o ceremonie. Această opțiune nu este foarte diferită de a doua, deoarece, în practică, singura schimbare este adăugarea unei a treia ființe umane în proces — care poate fi un ofițer al stării civile, un preot, un pastor etc. În această opțiune, cuplul putea avea și în trecut mai mulți parteneri sexuali, dar abia acum, stând în fața unui lider, Dumnezeu consideră că cele două suflete sunt unite.
Absența ceremoniilor la ospețele de nuntă
Trebuie remarcat că Biblia menționează patru ospețe de nuntă, dar în niciuna dintre relatări nu există vreo mențiune a unei ceremonii care să oficializeze sau să binecuvânteze unirea. Nu există o învățătură că un ritual sau un proces exterior ar fi necesar pentru ca unirea să fie valabilă înaintea lui Dumnezeu (Geneza 29:21-28; Judecători 14:10-20; Estera 2:18; Ioan 2:1-11). Confirmarea unirii are loc atunci când o fecioară are relații sexuale consimțite cu primul ei bărbat (consumarea). Ideea că Dumnezeu îi unește pe soți doar când stau în fața unui lider religios sau a unui ofițer civil nu are sprijin în Scripturi.
Adulterul și Legea lui Dumnezeu
Încă de la început, Dumnezeu a interzis adulterul, care se referă la faptul că o femeie are relații cu mai mult de un bărbat. Aceasta pentru că sufletul unei femei se poate uni aici pe pământ doar cu un singur bărbat la un moment dat. Nu există o limită a câți bărbați poate avea o femeie de-a lungul vieții, însă fiecare nouă relație poate avea loc doar dacă cea anterioară s-a încheiat prin moarte, deoarece abia atunci sufletul bărbatului s-a întors la Dumnezeu, de la care a venit (Eclesiastul 12:7). Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie văduvă ca să se unească cu un alt bărbat. Această adevăr este ușor de confirmat în Scripturi: când regele David a trimis s-o aducă pe Abigail doar după ce a auzit de moartea lui Nabal (1 Samuel 25:39-40); când Boaz a luat-o pe Rut de soție pentru că știa că soțul ei, Mahlon, murise (Rut 4:13); și când Iuda i-a poruncit celui de-al doilea fiu, Onan, să se căsătorească cu Tamar pentru a ridica urmaș în numele fratelui său decedat (Geneza 38:8). Vezi și: Matei 5:32; Romani 7:3.
Bărbat și femeie: diferențe privind adulterul
Ceva ce se observă clar în Scripturi este că nu există adulter împotriva unei femei, ci doar împotriva unui bărbat. Ideea predată de multe biserici — că, despărțindu-se de o femeie și căsătorindu-se cu o altă fecioară sau văduvă, bărbatul comite adulter împotriva fostei soții — nu are sprijin în Biblie, ci în convențiile sociale.
Dovada se găsește în numeroasele exemple de slujitori ai Domnului care au trecut prin mai multe căsătorii cu fecioare și văduve, fără mustrarea lui Dumnezeu — inclusiv exemplul lui Iacov, care a avut patru soții, din care au provenit cele douăsprezece seminții ale lui Israel și Însuși Mesia. Niciodată nu s-a spus că Iacov a comis adulter cu fiecare nouă soție.
Un alt exemplu binecunoscut a fost adulterul lui David. Profetul Natan nu a spus nimic despre vreo formă de adulter împotriva vreunei femei a regelui atunci când el a avut relații cu Batșeba (2 Samuel 12:9), ci doar împotriva lui Urie, soțul ei. Adu-ți aminte că David era deja căsătorit cu Mical, Abigail și Ahinoam (1 Samuel 25:42). Cu alte cuvinte, adulterul este întotdeauna împotriva unui bărbat și niciodată împotriva unei femei.
Unii lideri afirmă că Dumnezeu îi face pe bărbați și pe femei egali în toate lucrurile, dar aceasta nu reflectă ceea ce se observă în cei patru mii de ani acoperiți de Scripturi. Pur și simplu nu există niciun exemplu în Biblie în care Dumnezeu să fi mustrat un bărbat pentru că a comis adulter împotriva soției lui.
Aceasta nu înseamnă că un bărbat nu comite adulter, ci că Dumnezeu consideră diferit adulterul bărbatului și al femeii. Pedeapsa biblică era aceeași pentru amândoi (Leviticul 20:10; Deuteronomul 22:22-24), dar nu există nicio legătură între virginitatea masculină și căsătorie. Femeia, nu bărbatul, determină dacă există sau nu adulter. Potrivit Bibliei, un bărbat comite adulter ori de câte ori are relații cu o femeie care nu este nici fecioară, nici văduvă. De exemplu, dacă un bărbat virgin de 25 de ani se culcă cu o tânără de 23 de ani care a avut deja un alt bărbat, el comite adulter — deoarece, potrivit lui Dumnezeu, acea tânără este soția altui bărbat (Matei 5:32; Romani 7:3; Numeri 5:12).
Căsătoria leviratică și păstrarea liniei
Acest principiu — că o femeie se poate uni cu un alt bărbat doar după moartea primului — este confirmat și în legea căsătoriei leviratice, dată de Dumnezeu pentru păstrarea proprietății familiei: „Dacă frații locuiesc împreună și unul dintre ei moare fără să fi avut copii, soția celui decedat să nu se mărite cu un străin din afara familiei. Fratele soțului ei să intre la ea, să o ia de soție și să-și împlinească datoria de cumnat…” (Deuteronomul 25:5-10. Vezi și Geneza 38:8; Rut 1:12-13; Matei 22:24). Observă că această lege trebuia împlinită chiar dacă cumnatul avea deja o altă soție. În cazul lui Boaz, el i-a oferit-o pe Rut unui ruden mai apropiat, dar omul a refuzat, pentru că nu dorea să dobândească o altă soție și să-și împartă moștenirea: „În ziua când cumperi ogorul din mâna Noeminei, trebuie s-o dobândești și pe Rut, moabita, soția celui mort, ca să ridici numele celui mort pe moștenirea lui” (Rut 4:5).
Perspectiva biblică asupra căsătoriei
Viziunea biblică asupra căsătoriei, așa cum este prezentată în Scripturi, este clară și distinctă de tradițiile omenești moderne. Dumnezeu a stabilit căsătoria ca o unire spirituală pecetluită prin consumare între un bărbat și o fecioară sau văduvă, fără necesitatea unor ceremonii, oficianți sau rituri exterioare.
Acest lucru nu înseamnă că Biblia interzice ceremoniile ca parte a nunților, dar trebuie să fie clar că ele nu sunt nici o condiție, nici o confirmare că a avut loc o unire a sufletelor conform Legii lui Dumnezeu.
Unirea este considerată valabilă în ochii lui Dumnezeu doar în momentul relațiilor consimțite, reflectând ordinea divină ca femeia să fie unită cu un singur bărbat la un moment dat, până când moartea desface acea legătură. Absența ceremoniilor în ospețele de nuntă descrise în Biblie întărește ideea că accentul cade pe legământul intim și pe scopul divin al continuării descendenței, nu pe formalitățile omenești.
Concluzie
În lumina tuturor acestor relatări și principii biblice, devine evident că definiția căsătoriei după Dumnezeu este înrădăcinată în planul Său, nu în tradițiile omenești sau formalitățile legale. Creatorul a stabilit standardul încă de la început: o căsătorie este pecetluită în ochii Lui atunci când un bărbat se unește, prin relații consimțite, cu o femeie liberă să se mărite — adică este fie fecioară, fie văduvă. Deși ceremoniile civile sau religioase pot servi ca declarații publice, ele nu au greutate în a stabili dacă o unire este valabilă înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce contează este ascultarea de rânduiala Sa, respectul pentru sfințenia legăturii conjugale și credincioșia față de poruncile Lui, care rămân neschimbate indiferent de schimbările culturale sau de opinia oamenilor.
