„Reînvie lucrarea Ta în mijlocul anilor; fă-o cunoscută în mijlocul anilor” (Habacuc 3:2).
Există momente când inima pare lipsită de rugăciune — ca și cum focul devoțiunii s-ar fi stins. Sufletul se simte rece, distant, incapabil să strige sau să iubească așa cum o făcea odinioară. Totuși, Duhul Domnului nu îi părăsește pe cei ce Îi aparțin. El îngăduie vremuri de tăcere doar pentru ca, în tandrețea Sa, să sufle din nou peste inimă și să reaprindă flacăra care părea pierdută. Sub presiunea încercărilor, credinciosul descoperă că altarul lăuntric încă trăiește, iar cenușa ascunde un foc care nu a încetat niciodată să ardă.
Această flacără divină se menține atunci când alegem să umblăm în ascultare de mărețele porunci ale Celui Preaînalt. Credincioșia este combustibilul Duhului — fiecare act de ascultare alimentează focul rugăciunii și reînvie dragostea pentru Dumnezeu. Tatăl, care locuiește în inima celor smeriți, suflă viață nouă peste cei ce stăruiesc să-L caute cu sinceritate, transformând răceala în râvnă și tăcerea în laudă.
Așadar, dacă duhul rugăciunii pare adormit, nu te descuraja. Mergi la tronul harului și așteaptă suflarea Celui Preaînalt. El va reaprinde flacăra cu propriul Său suflu, până când orice rugăciune va deveni laudă și orice cerere se va transforma în adorare veșnică. Adaptare după J.C. Philpot. Pe mâine, dacă Domnul ne va îngădui.
Roagă-te cu mine: Tată iubit, Te laud pentru că, chiar și atunci când focul rugăciunii pare slab, Duhul Tău rămâne viu în mine. Suflă peste sufletul meu și înnoiește-mă.
Doamne, ajută-mă să trăiesc potrivit mărețelor Tale porunci, ca fidelitatea mea să-Ți fie plăcută și să mențină aprinsă în mine flacăra rugăciunii și a iubirii.
O, Dumnezeule drag, Îți mulțumesc că nu lași focul Tău să se stingă în inima mea. Fiul Tău iubit este Prințul și Mântuitorul meu veșnic. Legea Ta puternică este vântul care reînvie sufletul meu. Poruncile Tale sunt lemnul sfânt ce susține flacăra credinței. Mă rog în prețiosul Nume al lui Isus, amin.
